Ion Andreescu

Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București) a fost un pictor, pedagog și academician român.

BIOGRAFIE:

Din 1869 urmează "Școala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău.

În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeasi localitate. 

La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile "Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale.

O biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări și tribulații.

Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe.

Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără veleitățile publicității.

Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate. 

Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată.

Deși de la început lucrările pictorului român au decizia și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii îl găsim în Franța, clarificat, stăpîn pe mijloace, construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică.

OPERE:

Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete și naturi statice.

PEISAJE:

    Margine de pădure;

    Pomi înfloriți;

    Stânci și mesteceni;

    Câmp;

    Pădure de fagi;

    Mesteceni la marginea bălții;

    După ploaie;

    Casă de ciurari;

    Iarna la Barbizon;

    Stâncile de la Apremont

PORTRETE:

    Țărancă cu broboadă verde;

    Țărancă cu traistă;

    Broboadă roșie;

    Autoportret

NATURI STATICE:

    Rațe;

    Coacăze;

    Felii de pepene;

STEJARUL:

În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întrega emoție, patosul reținut, temperat de melancolie al artistului.

Compoziția, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetației și cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului.

Mișcarea pe care diferențele de cald și rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată știință a construcției plastice.

Fără ambiția de a nega ierarhii valorice și cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei noastre.

APRECIERI:

Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său.

El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene.

„Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău.

El se află în partea stângă cum se merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața.

Sursa:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Andreescu 

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița, d. 21 iulie 1907,Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian.

Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

DATE BIOGRAFICE

Nicolae Grigorescu se naște în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe.

După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani.

În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitoruluiBarbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia.

La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.

Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. 

Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor.

În cadrul "Expoziției Universale" de la Paris(1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte".

 În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. 

Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată,Întoarcerea de la bâlci.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne, în poezie se afirma geniul lui Eminescu, Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.

Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențeleimpresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurînd astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.

Călătoria spre Vitré

Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu.

 Vitré-ul apare în tablourile lui Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan. Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. 

Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.

Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de făianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.

Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.

Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu

Piaţeta - Cap.21.

PIAŢETA

Cap.21.

Posedand totalitatea sentimentelor benefice pe care omenirea le detine, amandoi traind suind catre apogeul simtirilor, descoperind idealul absolut al rostului vietii, petrecandu-si zilele fizic, mental si spiritual ingemanati, reverberand armonie si veselie revitalizanta in toate spatiile ocupate prin prezenta lor, comunicandu-si cu sinceritate impresiile absonse, deziluziile vietii, amagirile, capcanele, uitarile, tradarile, erorile, constatand cum greutatea sufleteasca si-a pierdut consistenta diluandu-se, dizolvandu-se, evaporandu-se progresiv, permitand instalarea confortabila a vietii petrecuta in liniste reconfortanta urmata de desfatanta ridicare individuala deasupra vicisitudinilor, primind si acumuland ghes inspre a parcurge viitorul in gratie divina, alinatoare si elevatoare, fortificati, regenerati, renascand particula cu particula din durere personala, satisfacand necesitatea umana de apartenenta la un concept, un crez orientativ al existentei, disipand in neant relele si belelele din arealul lor de convietuire, marcand si subliniand cu rosu aprins al dragostei fiecare zi de viata, construind mana-n mana viitorul fericirii in bunastare si confort spiritual, planificand, dezvoltand si propagand ideea si modelul de viata in cuplu, asternand uitarea, ingropand tristetea si descoperind iertarea, aplanand precoce disensiunile minore care ivindu-se sfredelesc sufletul ranind inutil personalitatile oamenilor, agonisind si stocand in viata lor doar elemente luminante, mangaietoare, vibrante si pozitive, cei doi tineri deveniti model in comunicare, ei chiar existand in Piateta dar si in viata reala, atat cat si restul omenirii care in mod intelept a inteles luminandu-se, au reusit si reusesc cu succes sa se desavarseasca, sa isi traiasca viata perfecta, neatinsi de uratul nemeritat al situatiilor neprevazute, stiind sa se ridice in picioare la fiecare branci sau piedica a destinului, cautand si gasind in interiorul vast al sufletelor si forta si energia si stiinta si putinta de a traversa viata in complexitatea ei, dorind tuturor macar pentru o clipa, sa caute cu grija si cu atentie in eul lor strafund si personal, adevarata comoara uneori bine ascunsa si sa descopere adormitele, neutilizatele, uriasele energii sufletesti, pe care apoi, odata intelese si descifrate, sa le valorifice, ridicandu-le in actualitate, in cotidian, lasandu-le libere in toate actiunile vietii si sa-si indrepte cu calm pasii lor catre parcurgerea lina, blanda, fericita si multumita a vietii, dar divin pentru fiecare om de pe acest pamant, miracol pe care de cele mai multe ori din pacate, murim fara a-l intelege. SFARSIT. 

Piaţeta - Cap.20.

PIAŢETA

Cap.20.

Reconfortanta trezire matinala daruia tinerilor ampla si regenaratoare energie vitala, caci noptile erau lungi, obositoare iar timpul isi devora valoarea, clipele scurgandu-se diferit, de fiecare data cunoscand alte trairi, alte simtiri si alte bucurii.

In acea dimineata speciala, deschizand somnoroasa ochii si vazandu-l pe baiat veghind-o, fata cu zambet asezat strengaresc pe buze, aruncand tinta in ochii lui priviri irezistibile, s-a indepartat lasand in urma ei dor si dorinte neimplinite si leganandu-se usor, s-a indreptat catre dusul matinal.

Cu urma de ezitare evaporata subit in momente scurte dar parute eterne, apasand teribil pasii grei, el a pornit hipnotizat in urmarirea si apoi intalnirea de sub apa fierbinte a dusului si in doua-trei miscari, talia fetei era inconjurata carlig, obrajii mangaiati tandru si parul ud orientat catre spatele arcuit, pentru a face loc sarutului ce urma sa vina.

Mirata de intempestiva aparatie, cu apa siroind nebuna peste trupurile lor, strangandu-l de mana pe care el o plimba prin parul ei, strans lipiti unul de celalalt, cu fetele foarte apropiate, s-au lansat intr-un sarut al pasiunilor, buzele lor arcuindu-se in mirajul formelor geometrice cele mai neobisnuite.

In tandem zguduitor de temelie trupeasca, freamat de frunze toamna, maini impreunand umeri si talie, ei s-au trezit mutati in camaruta dorului unde soarele spala geamurile si patrundea tiptil luminand patul lat, trupurile se cautau inotand in valuri armonizate, patima se intensifica progresiv, piruete rapide miscau buzele, unduiri galopante goneau trupurile, coapsele se insurubau, abdomenele se lipeau, energiile se descatusau, cearceafurile ravasite si pernele azvarlite.

Piaţeta - Cap.19.

PIAŢETA

Cap.19.

Intr-o primavara timpurie, pe vremea magnoliilor inflorite si sub un cer albastru zambitor, plimbandu-si veselia si pasind delicat pe varfurile iubirii, cu ochi frumosi si adanci care se intalneau la fiecare pas facut, cei doi indragostiti isi simteau tacand, glasul dorului nestins, indemn la visare, la contopire si la dezmierdul sufletelor.

Ei s-au oprit sub un arbore inalt, mandru, mainile li s-au apropiat incet atingandu-le fetele laptoase si fara a-i mai intreba, ele au debutat in baletul gratios si tulburator al mangaierilor pleoapelor inchise, al adierii umbrei amorului asupra obrajilor fini si al murmurului sarutului de pe buze tacute.

Dupa un timp nestiut si fara inutilitatea cuvintelor, au plecat strabatand pe rand aleile misterioase ale acestui parc special, un parc al visarii, cautand spre locuri ferite, ea cu capul pe umarul lui iar el plimbandu-si buzele prin parul ei moale.

Apoi si-au ales o banca tacuta si singuratica care se ingrijise sa le apropie miresmele arborilor infloriti, sa le cante mierlele trilurile dragostei, sa le adie vantul insufletindu-le inimile vii care in cadenta, au inceput sa tropaie mai intai surd, apoi din ce in ce mai tare si mai apasat, pe ritmul tumultos al unui mars.

S-au spus multe, toate numai de ei stiute si cu adancurile sufletelor deschise, au descopit ca miracolele exista, ca frumesetea, culorile, muzica subconstientului se poate schimba functie de persoane si patrunsi adanc in revelatii, fermecati abisal unul de catre celalalt, nu si-au dat seama cum se facea ca, de pe banca fericiri au ajuns pe lacul cel mai limpede din lume, in barca nazuintelor, el vaslind zambindu-i iar ea intrebandu-l mereu si mereu alintandu-se, daca o iubeste, de ce, de cand, cat de mult...

Baiatul vaslea fermecat incurabil, raspunzandu-i sacadat ton cu ton din bataia inimii lui, sorbind-o din ochi negri si migdalati si soptindu-i incet, te iubesc, te iubesc, te iubesc iar ea razand fericita, plimbandu-si mana prin apa lacului l-a stropit, udandu-l cu picaturile mari ale iubirii, inundand trupul lui viril cu mii si mii de fiori ametitori.

S-au plimbat zambind ore, simtindu-si vibratiile, ascultand glasuirea calda a sentimentelor si a rationamentelor amoroase si putin inainte de vremea intunericului, pe cand nuferii isi ermetizau sfiosi corolele, culcand barca sub o salcie indoita si cu ramurile ei spalandu-se in apa lacului fermecat, au purces inspre regasirea aleilor intunecoase si a bancii fericirii iar cand toate stelele au terminat oglindirea pe bolta misterioasa a cerului, ea s-a cuibarit tandru in bratele lui si cu mainile slabe incolacindu-l gratios, l-a privit mult cu ochii ei mult prea albastri, provocandu-l din nou si din nou, la sarutul lor cel fara sfarsit acolo, pe banca lor, pe banca minunilor.

Piaţeta - Cap.18.

PIAŢETA

Cap.18.

Intr-o atmosfera auriu-portocalie, cu toate razele fierbinti ale soarelui alunecand plictisit pe pielea lor delicata, cu hainele lipite de trupurile lor zvelte si asudate, cu fetele rosii de emotie si de caldura lesinatoare a amiezii, tinerii au patruns adanc in imensitatea florilor inalte, zvelte si primitoare, fata purtand o rochie simpla verde care-i marca vizibil talia minunat curbata, pe spatele-i drept si mandru stand cuminti patru nasturi mari, galbeni iar umerii ei atat de rotunzi fiind strajuiti atent de doua bretele late, doi paji ai spectacolului mirific oferit spre desfatare baiatului, de catre pieptul ei tare si orintat inspre inainte.

El avea o bluza galbena, lunga pana aproape de pulpele-i bombate si tresaltate, pulpe care si ele la randul lor erau acoperite de o pereche de pantaloni trei sferturi unde stateau bine ascunsi genunchii lui patratosi, masculini si destul de nervosi in asteptarea clipelor ce aveau sa vina.

Parul ei lasandu-se strabatut de lumina aurie, solara, stralucea atat de intens incat, jucand feciorelnic inaintea ochilor lui, il lasase pe tanar sa descopere pe rand, toate nuantele cromatice pe care marinimoasa natura le crease si fluturandu-si simplu si discret cositele inspre inapoia lor, spre larga vedere si admiratie, aparea chipul ei vesel, armonios, o adevarata intruchipare a frumusetii, pe care tanarul o observase inca din prima clipa a intalnirii lor, acolo in trenul destinului.

Ei au inaintat adanc, cat mai adanc si pasind cu mare atentie inspre galbenul infinit, inspirand miresmele varatice si intrepatrunzandu-si cu tandrete degetele umede, agitate si nerabdatoare, ei se gandeau profund la ei doi, ca la doua fiinte aparte, unice, foarte indragostite unul de celalalt, pasionali pana la pierderea ratiunii, oameni care forasera curajos la mare adancime in imaginatia si in sufletele lor si care de acum puteau pluti usor, leganandu-se si visandu-se traind in perfectiunea vietii fericite si ca, nicio clipa scursa din timpul lor nelimitat, nu vor mai renunta la a-si transmite sentimentele, suveica vie a gandurilor, implantandu-si puternic si definitiv in inimile lor simbolurile iubirii absolute.

Realitatea intimitatii momentului, acolo in imensitatea aurie, cu soarele deasupra lor incalzindu-le progresiv trupurile, le-a emotionat puternic simtirile si le-a intunecat treptat privirile, care si asa erau ratacite in adancul dragostei lor, le-a molesit trupurile indoite de dor si fara cuvinte de prisos dar cu multa, multa sensibilitate, ajunsi in inima aurie a acelui lan galben, un lan auriu si nesfarsit de floarea soarelui, o destinatie aleasa de catre amandoi pentru visul lor special din acea zi, cei doi si-au descatusat dorintele iubirii lor ametitoare, dorinte tainice si ferecate pentru restul omenirii, impletind in sarutul lor patimas, juramantul sincer si unic, al unui amor descoperit, trait si implinit.

Piaţeta - Cap.17.

PIAŢETA

Cap.17.

Plecati din piateta lor impreuna cu nerabdarea, dorinta si speranta, trairi pe care le gazduiau cu determinare in trupurile lor ca doua statui sculptate in marmura alba, slefuita si lucita de noianul mangaierilor repetate, cei doi indragostiti au plecat din nou in lumea zborurilor si a basmelor adevarate, poposind la intamplare pe marginea unei strazi aglomerate a unei urbe, pe o strada a miscarii si a zgomotelor si unde pe marginea ciobita a unui trotuar invechit, ei s-au oprit o clipa sa priveasca oamenii, o lume nebuna a agitatiei, suier de viteza, inghet uman, ruptura a spiritului si inutilitate a existentei.

In vacarmul de nepovestit ales de catre cei doi, se observa o ampla si stralucitoare aura, valvataie aprinsa a dorului, care ii inconjurase complet pe tinerii indragostiti ramasi stana de piatra privitoare si cautatoare de liniste.

Ei erau ca doi oameni ametiti si rataciti in interiorul unei multimi grabite, forfotitoare, foarte ocupate si pe tacute, amandoi au decis sa ramana acolo spre a arata omenirii intregi ca pentru doua suflete ale iubirii, nu importa locul, ambientul, circulatia intensa sau nervozitatea celor din jur si fara a se mai gandi, plecandu-si lent fruntile in asa fel incat ochii lor sa se poata privi doar pe ei singuri, lasandu-si barbiile sa-se atinga delicat in curburile lor, ei si-au lipit buzele inrosite brusc de invazia emotiei, petrecandu-si-le si amestecandu-si-le intens, mainile ei cuprinzandu-l pe baiat peste umerii lui masivi iar el apuncand cu un singur brat, de jur imprejur, talia ei subtire.

Trecatorii cei ocupati ai strazii aglomerate prinzand din priviri momentul sincer al pasiunii ce se desfasura chiar sub ochii lor tristi, au oprit timpul vitezei pe care si-o alesesera ca partenera de viata, partenera rece, frigida si cu ochii stinsi, infundati parca in adanciturile orbitelor, cu mainile transpirate, cu inimile impietrite de prea mult timp petrecut in singuratate colectiva, au inceput deodata, ca prin miracol, sa inmoaie, sa topeasca falsitatea efemera pe care o purtau ascunsa in interiorul lor, sa renunte treptat la egocentrism, sa arunce departe de ei tot raul cuprins in viata lor, oprind zgomotoasele masininarii interioare care le macinau sanatatea, stopand efervescenta faptelor lor fara de rost, suspendand miscarea de autoizolare directionata dramatic inspre depresie, mutind si surzind invidia care le macina fiinta si deodata, pe nesimtite, au purces catre renastere, umflandu-si piepturile lor anemice si astenice, inaltandu-se pe varfuri pentru a privi mai bine catre zarile senine ale vietii lor si intinzandu-si mult oasele anchilozate, au inceput din nou sa traiasca.