Piaţeta - Cap.17.

PIAŢETA

Cap.17.

Plecati din piateta lor impreuna cu nerabdarea, dorinta si speranta, trairi pe care le gazduiau cu determinare in trupurile lor ca doua statui sculptate in marmura alba, slefuita si lucita de noianul mangaierilor repetate, cei doi indragostiti au plecat din nou in lumea zborurilor si a basmelor adevarate, poposind la intamplare pe marginea unei strazi aglomerate a unei urbe, pe o strada a miscarii si a zgomotelor si unde pe marginea ciobita a unui trotuar invechit, ei s-au oprit o clipa sa priveasca oamenii, o lume nebuna a agitatiei, suier de viteza, inghet uman, ruptura a spiritului si inutilitate a existentei.

In vacarmul de nepovestit ales de catre cei doi, se observa o ampla si stralucitoare aura, valvataie aprinsa a dorului, care ii inconjurase complet pe tinerii indragostiti ramasi stana de piatra privitoare si cautatoare de liniste.

Ei erau ca doi oameni ametiti si rataciti in interiorul unei multimi grabite, forfotitoare, foarte ocupate si pe tacute, amandoi au decis sa ramana acolo spre a arata omenirii intregi ca pentru doua suflete ale iubirii, nu importa locul, ambientul, circulatia intensa sau nervozitatea celor din jur si fara a se mai gandi, plecandu-si lent fruntile in asa fel incat ochii lor sa se poata privi doar pe ei singuri, lasandu-si barbiile sa-se atinga delicat in curburile lor, ei si-au lipit buzele inrosite brusc de invazia emotiei, petrecandu-si-le si amestecandu-si-le intens, mainile ei cuprinzandu-l pe baiat peste umerii lui masivi iar el apuncand cu un singur brat, de jur imprejur, talia ei subtire.

Trecatorii cei ocupati ai strazii aglomerate prinzand din priviri momentul sincer al pasiunii ce se desfasura chiar sub ochii lor tristi, au oprit timpul vitezei pe care si-o alesesera ca partenera de viata, partenera rece, frigida si cu ochii stinsi, infundati parca in adanciturile orbitelor, cu mainile transpirate, cu inimile impietrite de prea mult timp petrecut in singuratate colectiva, au inceput deodata, ca prin miracol, sa inmoaie, sa topeasca falsitatea efemera pe care o purtau ascunsa in interiorul lor, sa renunte treptat la egocentrism, sa arunce departe de ei tot raul cuprins in viata lor, oprind zgomotoasele masininarii interioare care le macinau sanatatea, stopand efervescenta faptelor lor fara de rost, suspendand miscarea de autoizolare directionata dramatic inspre depresie, mutind si surzind invidia care le macina fiinta si deodata, pe nesimtite, au purces catre renastere, umflandu-si piepturile lor anemice si astenice, inaltandu-se pe varfuri pentru a privi mai bine catre zarile senine ale vietii lor si intinzandu-si mult oasele anchilozate, au inceput din nou sa traiasca.