Piaţeta - Cap.19.

PIAŢETA

Cap.19.

Intr-o primavara timpurie, pe vremea magnoliilor inflorite si sub un cer albastru zambitor, plimbandu-si veselia si pasind delicat pe varfurile iubirii, cu ochi frumosi si adanci care se intalneau la fiecare pas facut, cei doi indragostiti isi simteau tacand, glasul dorului nestins, indemn la visare, la contopire si la dezmierdul sufletelor.

Ei s-au oprit sub un arbore inalt, mandru, mainile li s-au apropiat incet atingandu-le fetele laptoase si fara a-i mai intreba, ele au debutat in baletul gratios si tulburator al mangaierilor pleoapelor inchise, al adierii umbrei amorului asupra obrajilor fini si al murmurului sarutului de pe buze tacute.

Dupa un timp nestiut si fara inutilitatea cuvintelor, au plecat strabatand pe rand aleile misterioase ale acestui parc special, un parc al visarii, cautand spre locuri ferite, ea cu capul pe umarul lui iar el plimbandu-si buzele prin parul ei moale.

Apoi si-au ales o banca tacuta si singuratica care se ingrijise sa le apropie miresmele arborilor infloriti, sa le cante mierlele trilurile dragostei, sa le adie vantul insufletindu-le inimile vii care in cadenta, au inceput sa tropaie mai intai surd, apoi din ce in ce mai tare si mai apasat, pe ritmul tumultos al unui mars.

S-au spus multe, toate numai de ei stiute si cu adancurile sufletelor deschise, au descopit ca miracolele exista, ca frumesetea, culorile, muzica subconstientului se poate schimba functie de persoane si patrunsi adanc in revelatii, fermecati abisal unul de catre celalalt, nu si-au dat seama cum se facea ca, de pe banca fericiri au ajuns pe lacul cel mai limpede din lume, in barca nazuintelor, el vaslind zambindu-i iar ea intrebandu-l mereu si mereu alintandu-se, daca o iubeste, de ce, de cand, cat de mult...

Baiatul vaslea fermecat incurabil, raspunzandu-i sacadat ton cu ton din bataia inimii lui, sorbind-o din ochi negri si migdalati si soptindu-i incet, te iubesc, te iubesc, te iubesc iar ea razand fericita, plimbandu-si mana prin apa lacului l-a stropit, udandu-l cu picaturile mari ale iubirii, inundand trupul lui viril cu mii si mii de fiori ametitori.

S-au plimbat zambind ore, simtindu-si vibratiile, ascultand glasuirea calda a sentimentelor si a rationamentelor amoroase si putin inainte de vremea intunericului, pe cand nuferii isi ermetizau sfiosi corolele, culcand barca sub o salcie indoita si cu ramurile ei spalandu-se in apa lacului fermecat, au purces inspre regasirea aleilor intunecoase si a bancii fericirii iar cand toate stelele au terminat oglindirea pe bolta misterioasa a cerului, ea s-a cuibarit tandru in bratele lui si cu mainile slabe incolacindu-l gratios, l-a privit mult cu ochii ei mult prea albastri, provocandu-l din nou si din nou, la sarutul lor cel fara sfarsit acolo, pe banca lor, pe banca minunilor.