Piaţeta - Cap.4.

PIAŢETA

Cap.4.

Bucuria trezirilor matinale, privirea cu ochi senini aruncata spre fereastra luminii, catre cerul lor azuriu, asezati unul langa altul sau unul in bratele celuilat, cu surasuri ivite singure, ghiduse si zbenguite, cu mangaieri tandre si cautatoare, faceau parte dintr-un ritualul cotidian, instalat trainic si peren intre cei doi indragostiti, oameni decisi sa-si fericeasca impreuna toate clipele vietii.

Pentru cei doi, norii negri disparusera undeva in neantul nevazut si neresimtit, eliberandu-le sufletele si linistindu-le cascadele interioare, transformandu-le inopinat in ape line, limpezi, unduitoare si plimbatoare de sentimente alese.

Se mutasera de curand in acea camaruta a iubirilor eterne unde propietarul, om la vreo 60 de ani, cu par putin, cu ochi mici si cenusii, slab, desirat si cu maini lungi atarnate, ii pasuise cu intelegere pentru plata chiriei, pana ce aveau sa se organizeze in vreun fel, la un moment dat.

Chiria nu era mare, undeva la 30 petale pe luna dar ei, cuprinsi mult prea puternic de pasionala lor poveste de amor, amanasera si tot amanasera, neplacuta clipa in care vor fi nevoiti sa-ai abandoneze magneticele imbratisari, calde si suave si sa paraseasca minunatul lor areal al fericirii, patrunzand din nou in amestecul rece al multimii, in cautare de venituri pentru traiul minimal, pe care si-l propusesera.

Camaruta lor avea aerul rece, umed si inecacios dar ei respirau numai unul pentru celalalt, simtindu-si doar miresmele proprii, ametitoare si nu bagau in seama, nici zugraveala veche cu crapaturi brazdate haotic, nici dusumeaua ondulata si zbarcita de trecerea nemiloasa a timpului, nici mobilierul abia existent, o masa miscatoare cu doua scaune modeste, revopsite si reparate de prea multe ori dar si un pat mare, alb, regesc pentru ei si pentru intalnirile lor, un pat al dansurilor africane si al ritmurilor nebune, sacadate si tresaltate.

Piaţeta - Cap.3.

PIAŢETA

Cap.3.

Camaruta din piateta veche a orasului inghetat de timp gazduia de ceva vreme armonia astrilor reuniti sus pe cerurile nocturne si infinite ale universului, lumina orbitoare a artificiilor zburatoare si veselia gingasa a copiilor, cu inocenta si gingasia lor dintotdeauna.

Acolo se infiripase optimismul vigorant al diminetilor vietii, impletit cu bucuria de a inainta fara remuscari sau regrete pe calea misterelor necunoscutului si in orice directie si-ar fi indreptat ei gandurile, acelasi loc magic, cel al fericirii si al zambetelor depline, ii astepta cu mult calm.

Baiatul care avea ochii migdalati, negri si sfredelitori, cu o privire adanca, imposibil de sustinut la intalnirea intensitatii ei, resuscitase ireversibil trairile lor, salvand astfel de la agonie doua suflete paralizate de puterea teribila a esecului in viata.

Pe fata o intalnise intr-un tren, tren lent si deslanat al destinului, unde in atmosfera gri-cenusie a traiului pe pamant, se incrucisasera intamplator in amaraciunile lor, in disperarea ce stapanea fiintele lor, in ratacirile triste, adevarate peregrinari pe aleile tenebroase ale vietii lor atat de terne.

In trenul destinului, el a zarit aceasta fata si a resimtit pe loc neegalul atractiei la vederea ei, o fiinta plutitoare si purtatoare de aura a iubirii iar ochii lui negri s-au napustit cu foame si cu sete asupra ei, coplesind-o cu mangaieri de admiratie si curiozitate iscata instantaneu.

Ea a simtit fiorul privirii lui care ii cuprinsese total si neasteptat intreaga fiinta si automat, fara premeditare, a infruntat curajoasa negrul absolut si penetrant al ochilor lui, diluand cu albastrul ei senin sangele curgator prin venele baiatului, mult, foarte mult, pana aproape de starea ireala a lesinului absolut.

Ochi in ochi ei au calatorit ore in sir, niciunul neindraznid sa-si mute privirile lipite si adormite una in bratele celeilate, care acum se odihneau, dupa atatia ani de chin si suferinta, caci isi gasisera in sfarsit patul moale al dragostei, al uitarii amagirilor si dezamagirilor viclene si usturatoare ale unor alti pasageri trecuti prin trenul vietilor lor.