Piaţeta - Cap.5.

PIAŢETA

Cap.5.

El ramasese statuie tintuita in adancul privirii ei albastre care ii expunea succesiv cele mai felurite picturi marine, trecandu-l prin furtuni nervoase, plimbandu-l apoi lin pe marea calma si infinita, leganandu-l pe valurile venite pe rand, unul cate unul, din orizonturile indepartate ale fetei morgana si parcurgand astfel mai multe ceasuri tot privind-o, trecand fara sa mai observe prin zeci de orase si sate, munti si campii, anotimpuri si fenomene ale naturii, si-a luat curajul in propriile maini si i s-a adresat fetei, gasindu-si cu mare, mare greutate, atat glasul ascuns undeva in adancul inimii, cat si naturaletea necesara unei intrebari banale.

Ea deja simtise inaintea lui fatalitatea momentului, subconstientul ei trezind-o cu promptitudinea aplicata numai oamenilor alesi si trimitandu-i cu viteza anilor parcursi de lumina o alerta fulgeratoare, rosie si datatoare de fiori, a inimilor care bat innebunite, panicate de teama necunoscutului dar si a curiozitatii.

Raspunsurile ei alunecau tangential pe langa auzul baiatului pe rand, una dupa cealalta, tinand ritmul intrebarilor lui, nespunand si nelamurind insa nimic, raspunsuri bizare si anapoda, carora baiatul nu le cuprindea sensurile si care se transpuneau in labirinturi ale misterelor intortocheate, umbroase si necalcate.

Aceasta fata de fapt prin eschive instinctuale, cauta sa duca cat mai departe o realitate de care se temea, a prezentului ei static si nemultumit, nedorind sa-i dezvaluie baiatului din fata ei, frumosul care avea ochii negri, migdalati si electrizanti, parul rotocoale invartite si colorate in toate nuantele grotelor montane, cu un trup crescut magic in armonia muschilor rotunjiti de vigoare si de virilitate si atunci, ea a decis sa pastreze secretul adevaratelor motive ale calatoriilor ei zilnice in trenul obosit si lancezit, anume faptul ca acolo in tren era casa ei de ceva timp, locul unde ea isi scurgea clipele si momentele traiului, ca acolo si doar acolo ea isi gasise refugiul impotriva inutilitatii ei pe pamant.

Ce nu stia fata aceasta nenorocoasa era ca, amandoi erau siamezi in acesta situatie dramatica a vietilor lor si nestiind cum sa-si devoaleze unul celuilalt aceasta realitate, nedorind niciunul trezirea brusca a sperieturii, urmata de fuga sau respingere, au decis privindu-se in profunzimea sufletelor lor, sa permita ochilor si privirilor graitoare, sa-si spuna singure tot adevarul.

Piaţeta - Cap.4.

PIAŢETA

Cap.4.

Bucuria trezirilor matinale, privirea cu ochi senini aruncata spre fereastra luminii, catre cerul lor azuriu, asezati unul langa altul sau unul in bratele celuilat, cu surasuri ivite singure, ghiduse si zbenguite, cu mangaieri tandre si cautatoare, faceau parte dintr-un ritualul cotidian, instalat trainic si peren intre cei doi indragostiti, oameni decisi sa-si fericeasca impreuna toate clipele vietii.

Pentru cei doi, norii negri disparusera undeva in neantul nevazut si neresimtit, eliberandu-le sufletele si linistindu-le cascadele interioare, transformandu-le inopinat in ape line, limpezi, unduitoare si plimbatoare de sentimente alese.

Se mutasera de curand in acea camaruta a iubirilor eterne unde propietarul, om la vreo 60 de ani, cu par putin, cu ochi mici si cenusii, slab, desirat si cu maini lungi atarnate, ii pasuise cu intelegere pentru plata chiriei, pana ce aveau sa se organizeze in vreun fel, la un moment dat.

Chiria nu era mare, undeva la 30 petale pe luna dar ei, cuprinsi mult prea puternic de pasionala lor poveste de amor, amanasera si tot amanasera, neplacuta clipa in care vor fi nevoiti sa-ai abandoneze magneticele imbratisari, calde si suave si sa paraseasca minunatul lor areal al fericirii, patrunzand din nou in amestecul rece al multimii, in cautare de venituri pentru traiul minimal, pe care si-l propusesera.

Camaruta lor avea aerul rece, umed si inecacios dar ei respirau numai unul pentru celalalt, simtindu-si doar miresmele proprii, ametitoare si nu bagau in seama, nici zugraveala veche cu crapaturi brazdate haotic, nici dusumeaua ondulata si zbarcita de trecerea nemiloasa a timpului, nici mobilierul abia existent, o masa miscatoare cu doua scaune modeste, revopsite si reparate de prea multe ori dar si un pat mare, alb, regesc pentru ei si pentru intalnirile lor, un pat al dansurilor africane si al ritmurilor nebune, sacadate si tresaltate.