Piaţeta - Cap.10.

PIAŢETA

Cap.10.

Periplul misterios, ascuns tainic in lumea roz a viselor si a dorintelor, s-a desavarsit in toata splendoarea lui chiar din prima zi in care, coborand tinandu-se de mana din trenul destinului si ajungand condusi de soarta in camaruta lor din piateta, au pasit amandoi sfiosi in luminisul amplu al dorurilor nemuritoare, pe iarba virgina, verde si unduitoare, primenita cochet pentru vizita celor doi, iarba care le adunase grijulie toate florile pamantului, intinzandu-le apoi in liniste in calea lor.

Plutind pe aripile intinse ale dragostei, ei au patruns prin multitudinea de flori colorate si cu mare serenitate, cu trupurile mladuindu-se prin iarba verde care se desfacea in fata lor precum portile raiului in fata oamenilor buni, au inaintat pas cu pas catre izvorul de apa vie si cristalina, ea udandu-si incet fata, ochii, buzele, fruntea, cu acea apa a minunilor, in acordurile magice ale pasarilor padurii care se adunasera in cerc in jurul lor, alcatuind o coroana cereasca, divina, numai pentru ei doi.

El la randu-i s-a aplecat sa bea din acea apa rece a vietii si a eternitatii si lund-o de mana pe fata, cu ochii patrunsi de albastrul deschis al cerului ei, s-au indreptat lent, foarte lent, vrand parca a opreasca clipa si clipa aceea sa devina viata toata, pasind inspre paraul serpuitor, cu pietre albe si netezite de mangaierea vesnica a apei.

Ea purta o rochie lunga alba, de borangic si cu picioarele goale, ocolind cu grija pietrele, a intrat in apa de cristal razand, fluturandu-si parul inspre baiat si cu rochia muiata pana la genunchi, l-a invitat din ochi sa i se alature.

Au mers amandoi agale prin apa de cristal fara sa spuna nimic, tacerea fiind cea care le alcatuia cuvintele preferate, ea fiind aceea care le spunea unul altuia tot ce aveau sa-si spuna si tot ce simteau unul pentru celalalt.

Apoi, tot in tacere si cu ochii stralucind stelar, cu zambetele surde, mute, cu trupurile valsand dupa ritmul inimi, au iesit din apa vietii si s-au alungit pe iarba verde, aceeasi iarba numai a lor, stand ochi in ochi si mana in mana, soptindu-si si sorbindu-si unul altuia existentele. 

In lumina confuza a asfintitului, sub ploaia de fluturi colorati si sub mirajul freamatului vantului printre frunzele verzi ale copacilor, prin inimile celor doi dansau fiori de dor si bucurie iar cerul se lasase usor spre ei, cu incetinitorul, sa nu-i deranjeze si stand culcati pe spate, fara o vorba, doar cu soaptele tremurande ale gandurilor lor, au adormit imbratisati, el simtindu-i ei parul moale iar ea simtindu-i lui, ritmul tumultos al inimii.

Piaţeta - Cap.9.

PIAŢETA

Cap.9.

Piateta veche, rai creat al iubirilor adevarate, rug de vapaie inaltata celest, a devenit la scurt timp dupa fatidica intalnire a tinerilor din trenul dragostei, intregul cuprins al nevoilor umane, umplandu-le inimile, racorindu-le dogoarea si asezandu-i pe amandoi in azimutul inalt al cerului.

Reverberatii amoroase, mangaietoare si pasionale dansau aievea, sprijinindu-si undele pe trupurile lor frumoase si patrunzand delicat, mereu si mereu, mai profund, mai tulburator catre sufletele lor deschise, doua suflete intr-unul, care se zbateau, tresaltau, se alintau, plimbandu-si suflarile unul peste celalalt, cantandu-si romante de amor si jurandu-si dragoste nesfarsita.

Doua suflete intr-unul care respirau la fel, in acelasi timp, acelasi aer, transmitandu-l de la unul la celalalt prin saruturi succesive, pe care le repetau la nesfarsit, iar si iar.

Doua suflete intr-unul care stau de vorba infinit sorbindu-si cuvintele unul altuia, amestecand literele si combinandu-le pentru a forma cuvantul, dragoste.

Doua suflete intr-unul care se scufunda lin in reveria fericirii, a dorintelor si dansand imbratisate, contopite, mulate pe forma trupurilor lor, se lasa conduse catre sentimentul suprem, iubirea.

Doua suflete intr-unul care se plimbau fericite pe drumul amorului, brat la brat, privind luna alba, cerul si stelele vii, ascultand soapta suierata a vantului de noapte, care le creaza fiori, pana in adancurile lor.

Doua suflete intr-unul care se pierd in tufisurile romantismului, afundandu-se lin in verdeata proaspata si frumos mirositoare a noptilor tarzii.

Piaţeta - Cap.5.

PIAŢETA

Cap.5.

El ramasese statuie tintuita in adancul privirii ei albastre care ii expunea succesiv cele mai felurite picturi marine, trecandu-l prin furtuni nervoase, plimbandu-l apoi lin pe marea calma si infinita, leganandu-l pe valurile venite pe rand, unul cate unul, din orizonturile indepartate ale fetei morgana si parcurgand astfel mai multe ceasuri tot privind-o, trecand fara sa mai observe prin zeci de orase si sate, munti si campii, anotimpuri si fenomene ale naturii, si-a luat curajul in propriile maini si i s-a adresat fetei, gasindu-si cu mare, mare greutate, atat glasul ascuns undeva in adancul inimii, cat si naturaletea necesara unei intrebari banale.

Ea deja simtise inaintea lui fatalitatea momentului, subconstientul ei trezind-o cu promptitudinea aplicata numai oamenilor alesi si trimitandu-i cu viteza anilor parcursi de lumina o alerta fulgeratoare, rosie si datatoare de fiori, a inimilor care bat innebunite, panicate de teama necunoscutului dar si a curiozitatii.

Raspunsurile ei alunecau tangential pe langa auzul baiatului pe rand, una dupa cealalta, tinand ritmul intrebarilor lui, nespunand si nelamurind insa nimic, raspunsuri bizare si anapoda, carora baiatul nu le cuprindea sensurile si care se transpuneau in labirinturi ale misterelor intortocheate, umbroase si necalcate.

Aceasta fata de fapt prin eschive instinctuale, cauta sa duca cat mai departe o realitate de care se temea, a prezentului ei static si nemultumit, nedorind sa-i dezvaluie baiatului din fata ei, frumosul care avea ochii negri, migdalati si electrizanti, parul rotocoale invartite si colorate in toate nuantele grotelor montane, cu un trup crescut magic in armonia muschilor rotunjiti de vigoare si de virilitate si atunci, ea a decis sa pastreze secretul adevaratelor motive ale calatoriilor ei zilnice in trenul obosit si lancezit, anume faptul ca acolo in tren era casa ei de ceva timp, locul unde ea isi scurgea clipele si momentele traiului, ca acolo si doar acolo ea isi gasise refugiul impotriva inutilitatii ei pe pamant.

Ce nu stia fata aceasta nenorocoasa era ca, amandoi erau siamezi in acesta situatie dramatica a vietilor lor si nestiind cum sa-si devoaleze unul celuilalt aceasta realitate, nedorind niciunul trezirea brusca a sperieturii, urmata de fuga sau respingere, au decis privindu-se in profunzimea sufletelor lor, sa permita ochilor si privirilor graitoare, sa-si spuna singure tot adevarul.

Piaţeta - Cap.3.

PIAŢETA

Cap.3.

Camaruta din piateta veche a orasului inghetat de timp gazduia de ceva vreme armonia astrilor reuniti sus pe cerurile nocturne si infinite ale universului, lumina orbitoare a artificiilor zburatoare si veselia gingasa a copiilor, cu inocenta si gingasia lor dintotdeauna.

Acolo se infiripase optimismul vigorant al diminetilor vietii, impletit cu bucuria de a inainta fara remuscari sau regrete pe calea misterelor necunoscutului si in orice directie si-ar fi indreptat ei gandurile, acelasi loc magic, cel al fericirii si al zambetelor depline, ii astepta cu mult calm.

Baiatul care avea ochii migdalati, negri si sfredelitori, cu o privire adanca, imposibil de sustinut la intalnirea intensitatii ei, resuscitase ireversibil trairile lor, salvand astfel de la agonie doua suflete paralizate de puterea teribila a esecului in viata.

Pe fata o intalnise intr-un tren, tren lent si deslanat al destinului, unde in atmosfera gri-cenusie a traiului pe pamant, se incrucisasera intamplator in amaraciunile lor, in disperarea ce stapanea fiintele lor, in ratacirile triste, adevarate peregrinari pe aleile tenebroase ale vietii lor atat de terne.

In trenul destinului, el a zarit aceasta fata si a resimtit pe loc neegalul atractiei la vederea ei, o fiinta plutitoare si purtatoare de aura a iubirii iar ochii lui negri s-au napustit cu foame si cu sete asupra ei, coplesind-o cu mangaieri de admiratie si curiozitate iscata instantaneu.

Ea a simtit fiorul privirii lui care ii cuprinsese total si neasteptat intreaga fiinta si automat, fara premeditare, a infruntat curajoasa negrul absolut si penetrant al ochilor lui, diluand cu albastrul ei senin sangele curgator prin venele baiatului, mult, foarte mult, pana aproape de starea ireala a lesinului absolut.

Ochi in ochi ei au calatorit ore in sir, niciunul neindraznid sa-si mute privirile lipite si adormite una in bratele celeilate, care acum se odihneau, dupa atatia ani de chin si suferinta, caci isi gasisera in sfarsit patul moale al dragostei, al uitarii amagirilor si dezamagirilor viclene si usturatoare ale unor alti pasageri trecuti prin trenul vietilor lor.