PIAŢETA
Cap.5.
El ramasese statuie tintuita in adancul privirii ei albastre care ii expunea succesiv cele mai felurite picturi marine, trecandu-l prin furtuni nervoase, plimbandu-l apoi lin pe marea calma si infinita, leganandu-l pe valurile venite pe rand, unul cate unul, din orizonturile indepartate ale fetei morgana si parcurgand astfel mai multe ceasuri tot privind-o, trecand fara sa mai observe prin zeci de orase si sate, munti si campii, anotimpuri si fenomene ale naturii, si-a luat curajul in propriile maini si i s-a adresat fetei, gasindu-si cu mare, mare greutate, atat glasul ascuns undeva in adancul inimii, cat si naturaletea necesara unei intrebari banale.
Ea deja simtise inaintea lui fatalitatea momentului, subconstientul ei trezind-o cu promptitudinea aplicata numai oamenilor alesi si trimitandu-i cu viteza anilor parcursi de lumina o alerta fulgeratoare, rosie si datatoare de fiori, a inimilor care bat innebunite, panicate de teama necunoscutului dar si a curiozitatii.
Raspunsurile ei alunecau tangential pe langa auzul baiatului pe rand, una dupa cealalta, tinand ritmul intrebarilor lui, nespunand si nelamurind insa nimic, raspunsuri bizare si anapoda, carora baiatul nu le cuprindea sensurile si care se transpuneau in labirinturi ale misterelor intortocheate, umbroase si necalcate.
Aceasta fata de fapt prin eschive instinctuale, cauta sa duca cat mai departe o realitate de care se temea, a prezentului ei static si nemultumit, nedorind sa-i dezvaluie baiatului din fata ei, frumosul care avea ochii negri, migdalati si electrizanti, parul rotocoale invartite si colorate in toate nuantele grotelor montane, cu un trup crescut magic in armonia muschilor rotunjiti de vigoare si de virilitate si atunci, ea a decis sa pastreze secretul adevaratelor motive ale calatoriilor ei zilnice in trenul obosit si lancezit, anume faptul ca acolo in tren era casa ei de ceva timp, locul unde ea isi scurgea clipele si momentele traiului, ca acolo si doar acolo ea isi gasise refugiul impotriva inutilitatii ei pe pamant.
Ce nu stia fata aceasta nenorocoasa era ca, amandoi erau siamezi in acesta situatie dramatica a vietilor lor si nestiind cum sa-si devoaleze unul celuilalt aceasta realitate, nedorind niciunul trezirea brusca a sperieturii, urmata de fuga sau respingere, au decis privindu-se in profunzimea sufletelor lor, sa permita ochilor si privirilor graitoare, sa-si spuna singure tot adevarul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu