Piaţeta - Cap.2.

PIAŢETA

Cap.2.

Acea incapere era mica, stramta, care parca dinadins se ferise pana atunci de veselia soarelui dar ei, in acel loc numai al lor, si-au descoperit unul altuia bogatiile sufletesti, comori nepretuite pe care le purtau in strafundurile lor de ani, zeci de ani, poate chiar si sute de ani si pe care nu le devoalasera nimanui pana la acel moment fatal si ireversibil, atat de straniu, al intalnirii lor.

Pentru cei doi venise in sfarsit clipa, unica clipa din viata, dorita de intregul univers al purtatorilor de inimi batande si vii, clipa in care pavilioanele secrete ale iubirii se deschid, in care doi oameni si-au ritmat respiratiile pentru duet, inspirand acelasi aer parfumat de sinceritatea si adancul dragostei lor si expirand simultan multumiri si ode inaltate unul altuia.

Ea era o fata plapanda, palida, cu ochii mari, albastri, de un albastru care se metamorfoza in cerul senin al diminetilor de vara sau in culoarea marilor involburate sau in azurul pal al florilor de "nu ma uita" dar privirea ei prindea viata si sclipiri magice odata cu resimtirea fiecarei atingeri delicate si ametitoare a undelor plecate dinspre iubirea lui catre ea.

Avea fata aceasta toata culoarea macilor pamantului adunata strop cu strop in buzele ei mici si delicate, cu striatii senzuale sapate de dorul si de nevoia de iubire, mistuitoare, de care ea fusese lipsita prea mult timp pana atunci si pe care, cu sinceritate, nici n-o mai astepta.

Parul ei moale, fin si de culoarea pamantului fara de ploaie se asternea lin pe umerii ei, imitand miscarile salciei plangatoare, care-si aseaza ramurile unduitoare pe malurile aplecate ale apelor limpezi ale lacurilor.

La trup o puteai asemana unui crin, inalta si zvelta, cu corole mari, rotunde si miscatoare, cu o talie subtire, inelara si cu solduri arcuite care, miscandu-se lin in ritmuri leganate, ii perturbau fara sa vrea si fara sa stie, ritmul si asa prea alert al inimii baiatului, atat de indragostit de fata cu ochi albastri si parul fin..