Ion Andreescu

Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București) a fost un pictor, pedagog și academician român.

BIOGRAFIE:

Din 1869 urmează "Școala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău.

În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeasi localitate. 

La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile "Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale.

O biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări și tribulații.

Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe.

Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără veleitățile publicității.

Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate. 

Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată.

Deși de la început lucrările pictorului român au decizia și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii îl găsim în Franța, clarificat, stăpîn pe mijloace, construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică.

OPERE:

Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete și naturi statice.

PEISAJE:

    Margine de pădure;

    Pomi înfloriți;

    Stânci și mesteceni;

    Câmp;

    Pădure de fagi;

    Mesteceni la marginea bălții;

    După ploaie;

    Casă de ciurari;

    Iarna la Barbizon;

    Stâncile de la Apremont

PORTRETE:

    Țărancă cu broboadă verde;

    Țărancă cu traistă;

    Broboadă roșie;

    Autoportret

NATURI STATICE:

    Rațe;

    Coacăze;

    Felii de pepene;

STEJARUL:

În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întrega emoție, patosul reținut, temperat de melancolie al artistului.

Compoziția, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetației și cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului.

Mișcarea pe care diferențele de cald și rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată știință a construcției plastice.

Fără ambiția de a nega ierarhii valorice și cronologice, putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în același timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei noastre.

APRECIERI:

Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său.

El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparținând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în dezvoltarea artei românești moderne și în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene.

„Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău.

El se află în partea stângă cum se merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Botaniști și iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața.

Sursa:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Andreescu 

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița, d. 21 iulie 1907,Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian.

Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

DATE BIOGRAFICE

Nicolae Grigorescu se naște în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe.

După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani.

În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitoruluiBarbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia.

La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția.

Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. 

Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor.

În cadrul "Expoziției Universale" de la Paris(1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte".

 În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. 

Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată,Întoarcerea de la bâlci.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne, în poezie se afirma geniul lui Eminescu, Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.

Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențeleimpresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat. Creația sa a inaugurînd astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.

Călătoria spre Vitré

Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu.

 Vitré-ul apare în tablourile lui Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan. Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. 

Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate.

Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de făianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori.

Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului.

Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu

Piaţeta - Cap.21.

PIAŢETA

Cap.21.

Posedand totalitatea sentimentelor benefice pe care omenirea le detine, amandoi traind suind catre apogeul simtirilor, descoperind idealul absolut al rostului vietii, petrecandu-si zilele fizic, mental si spiritual ingemanati, reverberand armonie si veselie revitalizanta in toate spatiile ocupate prin prezenta lor, comunicandu-si cu sinceritate impresiile absonse, deziluziile vietii, amagirile, capcanele, uitarile, tradarile, erorile, constatand cum greutatea sufleteasca si-a pierdut consistenta diluandu-se, dizolvandu-se, evaporandu-se progresiv, permitand instalarea confortabila a vietii petrecuta in liniste reconfortanta urmata de desfatanta ridicare individuala deasupra vicisitudinilor, primind si acumuland ghes inspre a parcurge viitorul in gratie divina, alinatoare si elevatoare, fortificati, regenerati, renascand particula cu particula din durere personala, satisfacand necesitatea umana de apartenenta la un concept, un crez orientativ al existentei, disipand in neant relele si belelele din arealul lor de convietuire, marcand si subliniand cu rosu aprins al dragostei fiecare zi de viata, construind mana-n mana viitorul fericirii in bunastare si confort spiritual, planificand, dezvoltand si propagand ideea si modelul de viata in cuplu, asternand uitarea, ingropand tristetea si descoperind iertarea, aplanand precoce disensiunile minore care ivindu-se sfredelesc sufletul ranind inutil personalitatile oamenilor, agonisind si stocand in viata lor doar elemente luminante, mangaietoare, vibrante si pozitive, cei doi tineri deveniti model in comunicare, ei chiar existand in Piateta dar si in viata reala, atat cat si restul omenirii care in mod intelept a inteles luminandu-se, au reusit si reusesc cu succes sa se desavarseasca, sa isi traiasca viata perfecta, neatinsi de uratul nemeritat al situatiilor neprevazute, stiind sa se ridice in picioare la fiecare branci sau piedica a destinului, cautand si gasind in interiorul vast al sufletelor si forta si energia si stiinta si putinta de a traversa viata in complexitatea ei, dorind tuturor macar pentru o clipa, sa caute cu grija si cu atentie in eul lor strafund si personal, adevarata comoara uneori bine ascunsa si sa descopere adormitele, neutilizatele, uriasele energii sufletesti, pe care apoi, odata intelese si descifrate, sa le valorifice, ridicandu-le in actualitate, in cotidian, lasandu-le libere in toate actiunile vietii si sa-si indrepte cu calm pasii lor catre parcurgerea lina, blanda, fericita si multumita a vietii, dar divin pentru fiecare om de pe acest pamant, miracol pe care de cele mai multe ori din pacate, murim fara a-l intelege. SFARSIT. 

Piaţeta - Cap.20.

PIAŢETA

Cap.20.

Reconfortanta trezire matinala daruia tinerilor ampla si regenaratoare energie vitala, caci noptile erau lungi, obositoare iar timpul isi devora valoarea, clipele scurgandu-se diferit, de fiecare data cunoscand alte trairi, alte simtiri si alte bucurii.

In acea dimineata speciala, deschizand somnoroasa ochii si vazandu-l pe baiat veghind-o, fata cu zambet asezat strengaresc pe buze, aruncand tinta in ochii lui priviri irezistibile, s-a indepartat lasand in urma ei dor si dorinte neimplinite si leganandu-se usor, s-a indreptat catre dusul matinal.

Cu urma de ezitare evaporata subit in momente scurte dar parute eterne, apasand teribil pasii grei, el a pornit hipnotizat in urmarirea si apoi intalnirea de sub apa fierbinte a dusului si in doua-trei miscari, talia fetei era inconjurata carlig, obrajii mangaiati tandru si parul ud orientat catre spatele arcuit, pentru a face loc sarutului ce urma sa vina.

Mirata de intempestiva aparatie, cu apa siroind nebuna peste trupurile lor, strangandu-l de mana pe care el o plimba prin parul ei, strans lipiti unul de celalalt, cu fetele foarte apropiate, s-au lansat intr-un sarut al pasiunilor, buzele lor arcuindu-se in mirajul formelor geometrice cele mai neobisnuite.

In tandem zguduitor de temelie trupeasca, freamat de frunze toamna, maini impreunand umeri si talie, ei s-au trezit mutati in camaruta dorului unde soarele spala geamurile si patrundea tiptil luminand patul lat, trupurile se cautau inotand in valuri armonizate, patima se intensifica progresiv, piruete rapide miscau buzele, unduiri galopante goneau trupurile, coapsele se insurubau, abdomenele se lipeau, energiile se descatusau, cearceafurile ravasite si pernele azvarlite.

Piaţeta - Cap.19.

PIAŢETA

Cap.19.

Intr-o primavara timpurie, pe vremea magnoliilor inflorite si sub un cer albastru zambitor, plimbandu-si veselia si pasind delicat pe varfurile iubirii, cu ochi frumosi si adanci care se intalneau la fiecare pas facut, cei doi indragostiti isi simteau tacand, glasul dorului nestins, indemn la visare, la contopire si la dezmierdul sufletelor.

Ei s-au oprit sub un arbore inalt, mandru, mainile li s-au apropiat incet atingandu-le fetele laptoase si fara a-i mai intreba, ele au debutat in baletul gratios si tulburator al mangaierilor pleoapelor inchise, al adierii umbrei amorului asupra obrajilor fini si al murmurului sarutului de pe buze tacute.

Dupa un timp nestiut si fara inutilitatea cuvintelor, au plecat strabatand pe rand aleile misterioase ale acestui parc special, un parc al visarii, cautand spre locuri ferite, ea cu capul pe umarul lui iar el plimbandu-si buzele prin parul ei moale.

Apoi si-au ales o banca tacuta si singuratica care se ingrijise sa le apropie miresmele arborilor infloriti, sa le cante mierlele trilurile dragostei, sa le adie vantul insufletindu-le inimile vii care in cadenta, au inceput sa tropaie mai intai surd, apoi din ce in ce mai tare si mai apasat, pe ritmul tumultos al unui mars.

S-au spus multe, toate numai de ei stiute si cu adancurile sufletelor deschise, au descopit ca miracolele exista, ca frumesetea, culorile, muzica subconstientului se poate schimba functie de persoane si patrunsi adanc in revelatii, fermecati abisal unul de catre celalalt, nu si-au dat seama cum se facea ca, de pe banca fericiri au ajuns pe lacul cel mai limpede din lume, in barca nazuintelor, el vaslind zambindu-i iar ea intrebandu-l mereu si mereu alintandu-se, daca o iubeste, de ce, de cand, cat de mult...

Baiatul vaslea fermecat incurabil, raspunzandu-i sacadat ton cu ton din bataia inimii lui, sorbind-o din ochi negri si migdalati si soptindu-i incet, te iubesc, te iubesc, te iubesc iar ea razand fericita, plimbandu-si mana prin apa lacului l-a stropit, udandu-l cu picaturile mari ale iubirii, inundand trupul lui viril cu mii si mii de fiori ametitori.

S-au plimbat zambind ore, simtindu-si vibratiile, ascultand glasuirea calda a sentimentelor si a rationamentelor amoroase si putin inainte de vremea intunericului, pe cand nuferii isi ermetizau sfiosi corolele, culcand barca sub o salcie indoita si cu ramurile ei spalandu-se in apa lacului fermecat, au purces inspre regasirea aleilor intunecoase si a bancii fericirii iar cand toate stelele au terminat oglindirea pe bolta misterioasa a cerului, ea s-a cuibarit tandru in bratele lui si cu mainile slabe incolacindu-l gratios, l-a privit mult cu ochii ei mult prea albastri, provocandu-l din nou si din nou, la sarutul lor cel fara sfarsit acolo, pe banca lor, pe banca minunilor.

Piaţeta - Cap.18.

PIAŢETA

Cap.18.

Intr-o atmosfera auriu-portocalie, cu toate razele fierbinti ale soarelui alunecand plictisit pe pielea lor delicata, cu hainele lipite de trupurile lor zvelte si asudate, cu fetele rosii de emotie si de caldura lesinatoare a amiezii, tinerii au patruns adanc in imensitatea florilor inalte, zvelte si primitoare, fata purtand o rochie simpla verde care-i marca vizibil talia minunat curbata, pe spatele-i drept si mandru stand cuminti patru nasturi mari, galbeni iar umerii ei atat de rotunzi fiind strajuiti atent de doua bretele late, doi paji ai spectacolului mirific oferit spre desfatare baiatului, de catre pieptul ei tare si orintat inspre inainte.

El avea o bluza galbena, lunga pana aproape de pulpele-i bombate si tresaltate, pulpe care si ele la randul lor erau acoperite de o pereche de pantaloni trei sferturi unde stateau bine ascunsi genunchii lui patratosi, masculini si destul de nervosi in asteptarea clipelor ce aveau sa vina.

Parul ei lasandu-se strabatut de lumina aurie, solara, stralucea atat de intens incat, jucand feciorelnic inaintea ochilor lui, il lasase pe tanar sa descopere pe rand, toate nuantele cromatice pe care marinimoasa natura le crease si fluturandu-si simplu si discret cositele inspre inapoia lor, spre larga vedere si admiratie, aparea chipul ei vesel, armonios, o adevarata intruchipare a frumusetii, pe care tanarul o observase inca din prima clipa a intalnirii lor, acolo in trenul destinului.

Ei au inaintat adanc, cat mai adanc si pasind cu mare atentie inspre galbenul infinit, inspirand miresmele varatice si intrepatrunzandu-si cu tandrete degetele umede, agitate si nerabdatoare, ei se gandeau profund la ei doi, ca la doua fiinte aparte, unice, foarte indragostite unul de celalalt, pasionali pana la pierderea ratiunii, oameni care forasera curajos la mare adancime in imaginatia si in sufletele lor si care de acum puteau pluti usor, leganandu-se si visandu-se traind in perfectiunea vietii fericite si ca, nicio clipa scursa din timpul lor nelimitat, nu vor mai renunta la a-si transmite sentimentele, suveica vie a gandurilor, implantandu-si puternic si definitiv in inimile lor simbolurile iubirii absolute.

Realitatea intimitatii momentului, acolo in imensitatea aurie, cu soarele deasupra lor incalzindu-le progresiv trupurile, le-a emotionat puternic simtirile si le-a intunecat treptat privirile, care si asa erau ratacite in adancul dragostei lor, le-a molesit trupurile indoite de dor si fara cuvinte de prisos dar cu multa, multa sensibilitate, ajunsi in inima aurie a acelui lan galben, un lan auriu si nesfarsit de floarea soarelui, o destinatie aleasa de catre amandoi pentru visul lor special din acea zi, cei doi si-au descatusat dorintele iubirii lor ametitoare, dorinte tainice si ferecate pentru restul omenirii, impletind in sarutul lor patimas, juramantul sincer si unic, al unui amor descoperit, trait si implinit.

Piaţeta - Cap.17.

PIAŢETA

Cap.17.

Plecati din piateta lor impreuna cu nerabdarea, dorinta si speranta, trairi pe care le gazduiau cu determinare in trupurile lor ca doua statui sculptate in marmura alba, slefuita si lucita de noianul mangaierilor repetate, cei doi indragostiti au plecat din nou in lumea zborurilor si a basmelor adevarate, poposind la intamplare pe marginea unei strazi aglomerate a unei urbe, pe o strada a miscarii si a zgomotelor si unde pe marginea ciobita a unui trotuar invechit, ei s-au oprit o clipa sa priveasca oamenii, o lume nebuna a agitatiei, suier de viteza, inghet uman, ruptura a spiritului si inutilitate a existentei.

In vacarmul de nepovestit ales de catre cei doi, se observa o ampla si stralucitoare aura, valvataie aprinsa a dorului, care ii inconjurase complet pe tinerii indragostiti ramasi stana de piatra privitoare si cautatoare de liniste.

Ei erau ca doi oameni ametiti si rataciti in interiorul unei multimi grabite, forfotitoare, foarte ocupate si pe tacute, amandoi au decis sa ramana acolo spre a arata omenirii intregi ca pentru doua suflete ale iubirii, nu importa locul, ambientul, circulatia intensa sau nervozitatea celor din jur si fara a se mai gandi, plecandu-si lent fruntile in asa fel incat ochii lor sa se poata privi doar pe ei singuri, lasandu-si barbiile sa-se atinga delicat in curburile lor, ei si-au lipit buzele inrosite brusc de invazia emotiei, petrecandu-si-le si amestecandu-si-le intens, mainile ei cuprinzandu-l pe baiat peste umerii lui masivi iar el apuncand cu un singur brat, de jur imprejur, talia ei subtire.

Trecatorii cei ocupati ai strazii aglomerate prinzand din priviri momentul sincer al pasiunii ce se desfasura chiar sub ochii lor tristi, au oprit timpul vitezei pe care si-o alesesera ca partenera de viata, partenera rece, frigida si cu ochii stinsi, infundati parca in adanciturile orbitelor, cu mainile transpirate, cu inimile impietrite de prea mult timp petrecut in singuratate colectiva, au inceput deodata, ca prin miracol, sa inmoaie, sa topeasca falsitatea efemera pe care o purtau ascunsa in interiorul lor, sa renunte treptat la egocentrism, sa arunce departe de ei tot raul cuprins in viata lor, oprind zgomotoasele masininarii interioare care le macinau sanatatea, stopand efervescenta faptelor lor fara de rost, suspendand miscarea de autoizolare directionata dramatic inspre depresie, mutind si surzind invidia care le macina fiinta si deodata, pe nesimtite, au purces catre renastere, umflandu-si piepturile lor anemice si astenice, inaltandu-se pe varfuri pentru a privi mai bine catre zarile senine ale vietii lor si intinzandu-si mult oasele anchilozate, au inceput din nou sa traiasca.

Piaţeta - Cap.16.

PIAŢETA

Cap.16.

La ceasul obisnuit al visului nocturn, se facea ca pe un drum pustiu de tara, intr-o dimineata frumoasa de vara torida, baiatul cel indragostit mergea grabit in urma fetei, observandu-i cu mare atentie mladuirea balansata a soldurilor ei fine si deschizand larg ochii lui cei negri, iutind frecventa pasilor cu intentia de a o prinde din urma, aranjandu-si cu gesturi ferme pieptarul cu care isi acoperise camasa alba de in topit, camasa care ii ascundea muschii, mari dansatori versati, a strigat-o pe fata pe nume iar ea sfioasa, zambindu-i, si-a intors capul catre el si l-a asteptat.

Ea purta o frumoasa ie de panza alba, brodata si cusuta cu fir rosu si albastru, impodobita cu margele si fluturi colorati, incretita de jur imprejurul decolteului ei larg ce lasa sa se intrevada putin din pieptu-i saltaret si plin de viata.

Peste ie, fata se incinsese cu o fota neagra, cusuta cu fir auriu si prinsa-n bete rosii, infasurate de doua ori in jurul taliei iar pe cap purta o marama din borangic, fina si transparenta, care ii acoperea partial parul ei matasos, prins intr-o coada de cal ce-i cadea obraznica pe unul dintre sani.

Picioarele lor goale sculasera tarana uscata de pe ulita si in latraturile nervoase ale cainilor satului, ei se indreptau veseli catre padurea seculara din apropiere, loc mirific al naturii virgine.

Ajungand-o din urma, el tare multe ii mai povestea fetei, ca e frumoasa ca o floare de mai, ca o doreste mai presus de orice, ca ar vrea sa o sarute iar fata radea de rasunau vaile dar ochii ei sclipeau aprinsi iar buzele ii frematau neascultatoare.

Mergand catre padure, ei s-au abatut patrunzand misteriosi pe o poteca linistita care despartea labartatele gradini inverzite si sarind voiosi peste lemnele parleazurilor, chicotind zgomotos a dragoste sincera, s-au pitulat amandoi langa o claita mare de fan, unde el a pornit a o saruta cu tot focul.

Dupa un timp numai de ei stiut, indragostitii au pornit-o din nou la drum, mergand pe valea unui parau zgomotos si intortochiat, cu pietre asortate si lucioase, cu maluri neuniforme, zimtate parca de foamea de pamant a repezitei ape, plimbandu-se si tinandu-se strans de mana.

Aveau in ochii lor atata inocenta, atata puritate si mergeau cu pasi saltareti, nerabdatori, abia atingand pamantul, indreptandu-se catre potecile umbroase si racoroase ale padurii, o padure verde-argintie, cu arbori inalti si semeti, niste viteji ai naturii, purtatori ai simbolurilor eternitatii.

Patrunzand adanc in inima codrului intunecat, pas cu pas, suflet in suflet si ochi in ochi, ei au purtat cu mandrie de neegalat pe toate potecile secrete ale padurii, dragostea lor fara de seaman.

Pe masura ce avansau in desisul strans, ei simteau cum inimile lor incep sa rezoneze, mult, din ce in ce mai mult, batand ca niste gonguri cu ecou, impingandu-le piepturile nervoase care se ridicau si coborau precum valurile marilor pe timp de furtuna.

Numai si numai pentru ei, pasari rare si viu colorate poposind pe crengile groase si noduroase ale arborilor seculari, le cantau in triluri romantice, cantece nemaiauzite, melodii suave ale iubirilor adevarate si infinite.

Dupa ore de peregrinari, mai multe ferigi verzi, mari ca niste evantaie elegante, le-au oferit tinerilor indragostiti un culcus moale al dragostei, aplecandu-si frunzele parfumate unele peste altele, unde cei doi s-au asezat obositi, alungindu-se unul lipit de celalalt si cu ochii privind larg inspre inaltimea azimutului, mana in mana si suflet in suflet si-au destainuit unul celuilalt trairile, simtirile, focul arzator si au dezlantuit acolo, in mijlocul naturii infinite, sarutul senzual al pasiunilor tumultoase, sub ochii si trilurile acute ale pasarilor maiestre.

Piaţeta - Cap.15.

PIAŢETA

Cap.15.

Ea si El doi oameni dragi, doi oameni ai Universului care au indraznit si si-au dezlegat sufletele necajite, si-au destainuit cu grija temerile, apasarile iar apoi, cu fiecare clipa a timpului prelinsa incet, fara graba, sentimentele si dorintele lor cele mai ascunse au fost dezvelite fara de intoarcere.

Noptile nesfarsite si ametitoare i-au insotit pe cei doi, una dupa cealalta, fiecare mai diferita, mai frumoasa, mai penetranta, pana ce inimile lor au prins foc cu valvatai mari, rosii si toride, topindu-le trecutul si plimbandu-i pe amandoi in inalta imparatie a iubirii.

La intalnirile lor nocturne, agale se plimbau ei zambindu-si, alintandu-se, dezmierdandu-se, totul sub mirajul cerului dragostei si sub farmecul fericirii incredibile, pe care cei doi o descoperisera unul la celalalt.

Brat la brat parcurgeau sirul noptilor, avansand pe aleea lucitoare a poeziei si a melodiei indragostitilor, soptindu-si numele cu rezonanta in inimile lor aprinse si rugand vantul sa le mangaie fetele palide de atata dor, sa le sarute buzele uscate, sa le inchida ochii adanci si visatori, sa le invaluie trupurile fragile si vibrante, in timp ce misterul si nerabdarea se strecurau incet dar direct in sufletele lor larg deschise.

Au petrecut impreuna cele mai suave, doritoare si seducatoare momente, instalandu-si unul celuilalt dependenta pe care o transmite doar iubirea aievea, unica si de aceea poate, plutind lejer in calatoria zilnica catre mister si necunoastere, ei au zburat de data aceasta in alte si indepartate dimensiuni, alunecand cu viteza foarte mare, elevatoare, inspre o noua destinatie a visului lor si unde odata ajunsi, stupoarea i-a coplesit pe amandoi, ei neputandu-si imagina vreodata ca vor ajunge cu visul lor, chiar atat de departe.

Se facea ca ei se plimbau intr-o lume enigmatica, ireala pentru oricine ajungea acolo, se aflau undeva sus, foarte sus, privind cu uimire catre toate zarile indepartate, o lume pe care ei nu o mai vazusera pana atunci si le-a trebuit destul de mult timp tinerilor indragostiti sa realizeze pana unde ajunsese dragostea lor si ca visul ii purtase printre milioane si milioane de astri lucitori, cu toata omenirea asternuta in fata lor, la picioarele lor. 

Impreuna au inteles atunci ca iubirea nemuritoare i-a ridicat in inaltul cerului albastru si ca din acea clipa, ei s-au transformat in doi luceferi stralucitori, stele ale dragostei pure, aprinse de caldura sufletelor lor si care de-a acum, de-a pururea isi vor darui lumina infinita unul celuilalt.

Minunandu-se mult amandoi de puterea si de maretia momentului, ei s-au pozitionat unul langa celalalt, foarte aproape, lucirea lor fiind atat de intensa si de vie incat era privita noapte de noapte de catre toti cei de jos, care prin rugaciunile si dorintele gandurilor lor, le-au inchinat astrilor dragostei poezii, simfonii, ei devenind pentru omenire simbolul iubirii absolute si al trairii in liniste curata, in armonie, intruchipand o dragoste puternica in care s-a crezut cu toata fiinta si care a desavarsit perfectiunea a doua suflete tinere, intalnite intamplator sau nu.

Piaţeta - Cap.14.

PIAŢETA

Cap.14.

Dimineata in zori, odata cu roua care se asternuse peste o anume si aleasa padure, au descoperit uimiti un arbore frumos, inalt, falnic iar acel arbore mirific avea fructe zemoase, imbietoare, de culoare rosie, fructe pe care nimeni pana atunci nu le atinsese nici macar cu gandul iar cei doi, in totala tacere survenita, stateau nemiscati mana-n mana, privind la el si la maretia lui, cu ochii lor mari, senini si nevinovati.

Erau ochii vii si vorbareti, ai lui negri precum cerul noptilor, ai ei albastri precum cel al zilelor, care se intrebau in fiecare secunda a nemuririi timpului, ce minune neinteleasa a facut ca ei, ochii lor, sa-si intalneasca privirile?

Cum de s-a reusit ca ei sa se doreasca intr-atat, pana la epuizarea respiratiei, pana la colapsului materiei si cine a decis itinerariul acesta magic, divin si surprinzator, al descoperirii simtirilor profunde, parfumate de amorul zilelor si noptilor lor, devenite dintr-odata, rai pamantean al trairilor abisale.

Privindu-se continuu, ochii lor s-au apropiat din ce in ce mai mult unul de celalalt si si-au impreunat tacuti genele lor lungi, dese si matasoase, fluturand in jur parfumul select al dragostei si al sensibilitatii iar in acest timp, pe tacute, irisii lor isi zambeau multumindu-si pentru rolul jucat in aceasta poveste de amor coplesitor.

Astfel adanciti in ocupatia privirilor, tinerii au constatat cum se facea ca, merele cele rosii si zemoase le jucau tresaltand indraznete prin fata ochilor lor si insufletiti de o puternica si incurajatoare bucurie, sprijindu-se de greabanul lat al unui cal alb imaculat care purta dupa el perne late si cearceafuri apretate, aparut asa din senin, parca de nicaierea, au cules cu mare grija si in absoluta tacere fructele cele rosii si mult dorite, pe care apoi le-au visat intraga lor viata, inconjurati peren de miresmele ametitoare ale padurii magice, de parfumul diafan al florilor colorate, pe care el i le daruia delicat si indragostit, in fiecare zi.

Revelatia iubirii absolute, impreuna cu gustul dulce al merelor unicei iubiri, i-au transpus pe amandoi in visare, in plutire printre nori si stele, zburand amandoi unul in bratele celuilalt, impletind si atingand armonia dumnezairii ani, zeci de ani, poate chiar sute de ani, ei inchinandu-si unul altuia definitiv, vietile lor ideale.

Piaţeta - Cap.13.

PIAŢETA

Cap.13.

Brat la brat cu coatele lipite si impresurate, cei doi tineri au patruns in lumea misterioasa a frunzelor de smarald, a rotundurilor zemoase, gustoase si cu tente schimbatoare, alb-verzui, rosii sau vinetii, in lumea vesela a pasarilor ciripitoare, cantatoare, in lumea frenetica a albinelor galbene si zumzaitoare si in lumea culorilor, a florilor de camp si a miresmelor lor ademenitoare.

Cu fetele surazande, cu ochii veseli, jucausi, asa desculti cum erau ei, au pasit pe taramul viselor frumoase, in via nesfarsita, aflata pe dealul aplecat, de dincolo de sat.

Acolo, perfectiunea naturii se asternuse marinimoasa in fata lor, la picioarele lor fine, albe si netede iar potecile viei cernusera dinainte pamantul lor, transformand glia in nisip foarte fin, de matase, pentru ca ei sa-si poata purta pasii in tangoul mult asteptat, cel al pasiunilor tulburatoare.

Cutreierand via rand cu rand, mancand cu pofta din strugurii parguiti, strivind incetisor boabele intre buzele lor rosii si catifelate, ei radeau parfumand si mai mult ambianta, muzica din inimile lor zburand si ajungand pana departe, peste dealurile si vaile regiunii, iar localnicii auzindu-o, stiau si isi ziceau in gand, da, sunt indragostitii iar la vie.

Asa brat la brat, din zori si pana la asfintit, sub cerul albastrui de vara tarzie si sub aripile largi ale soarelui torid, ei si-au vorbit, si-au soptit si si au enumerat visurile, neuitand sa si plimbe pianistic degetele lungi ale pasiunii, incet, cu delicatetea si sensibilitatea adierii vantului de vara, peste trupurile lor delicate si indragostite, ridicand in slava cerului inalt, iubirea lor ametitoare, patrunzatoare, pe care si-o dedicasera inca de la inceput, sub legamant de onoare.

La ceas de seara, putin inainte ca luna alba, palida sa se iveasca peste cerul dragostei celor doi, obositi dar fericiti, cu cosurile pline de strugurii pasiunii si ai bucuriei de a trai in doi, ei au plecat, asa desculti cum erau ei, spre o alta destinatie a dorurilor si a iubirilor deosebite si fara de leac, pe acest pamant.

Piaţeta - Cap.12.

PIAŢETA

Cap.12.

Ajunsi pe treptele albe ale castelului, tanarul a luat-o pe fata in brate, parul ei moale lipindu-se de fata lui palida iar muschii lui cei rotunzi tresaltandu-i, ii atingeau si ii impungeau puternic fetei, trupul ei atat de firav.

Au patruns mirati in inima castelului fericirii, un lacas de vis al nemuririi si al vietii vesnice, despre care se spunea ca, acei oameni care il descopera si ii descifreaza tainele, devin pe data si pe veci, fericiti.

In castelul iubirilor nemuritoare erau cele mai frumoase si pure sentimente umane, daruite omenirii de insasi Divinitatea, ca simbol al celor ce reusesc fara de tagada, sa strapunga cu mult curaj barierele mari, grele si invizibile ale neputintei in fata destinului si pentru cei ce luptand de unii singuri, ating iubirea absoluta, profunda si inaltatoare.

Acest castel, inima a universului, avea gazduite in fiecare incapere toate sentimentele alese, Sinceritatea, Dragostea, Armonia, Bucuria, Iertarea si ei doi, cu naturalete feciorelnica si cu flori in priviri, au vizitat pe rand, camera cu camera, in toata splendoarea lor, sentimentele patrunzandu-le pe nesimtite in sufletele curate si transformandu-i pe amandoi in doi oameni fericiti. Intr-una din camere se gasea batrana

Nemurire, care ii astepta cu zambetul largit pe fata ei vesnic tanara si care, primitoare, privindu-i fix in ochi, le-a daruit coroana cea mai de pret a castelului, coroana de aur a puritatii si a vietii in iubire nesfarsita, plina de pasiune si de stralucire.

Le-a asezat-o cu grija pe capetele lor plecate si smerite, le-a mangaiat fruntile netezite de atatea saruturi si dezmiedari iar ei plutind lejer prin toate camerele castelului divin, traind in cea mai sfanta dragoste netulburata, au stiut ca Nemurirea va fi cu ei mereu si pentru totdeauna si ca inimile lor nu vor mai putea trai niciodata decat impreuna.

Aceste doua inimi au devenit atat de indragostite incat, nici aerul vazduhului, nici apa oceanelor, nici firele de nisip ale deserturilor pamantului, nu le-ar fi putut acoperi, astupa sau diminua intensitatea.

Prin odaile luminoase ale castelului iubirilor fara de sfarsit, contopiti de dorul si de focul inimilor lor, ei au plutit sarutandu-se cu ochii inchisi, insotiti in permanenta de pasiune si extaz, traindu-si fericiti clipele eterne primite in dar.

Intr-un tarziu, cei doi indragostiti, pe nesimtite, deschizand larg ochii si privind in jur, au descoperit o alta lume a basmelor, o lume care din nou, binevoitoare, isi deschidea portile inaintea lor.

Piaţeta - Cap.11.

PIAŢETA

Cap.11.

Dupa minunea din luminis, s-a despletit in fata lor o alta poveste, la fel de graitoare si la fel de armonioasa, in care se facea ca, cei doi tineri adormiti in iarba verde si proaspata care flanca ondulatul parau de munte, trezindu-se dimineata deveme, au simtit o briza, o adiere suava peste trupurile lor si deschizand larg ochii, surazandu-le, marea se alungise inaintea lor in toata imensitatea ei, albastra si nedumerita si ea la randul ei, ii privea mirata.

Ei se aflau pe plaja de aur a omenirii, fara sa stie cum au ajuns acolo, fara sa se intrebe de ce, ci doar traind ingemanati frumusetea ce se deschidea in fata lor.

S-au ridicat incet si mana-n mana, cu usurinta sufletelor fericite, au pasit cu gratie pe nisipul stralucitor, aurul fin lipindu-li-se de picioare iar ochii, ochii lor, soptindu-si multumirea unul altuia.

Acum rochia ei devenise albastra, imitand apa marii si culoarea azurie a ochilor ei iar ei ascultand indemnul marii, au patruns incet, sa nu tulbure serenitatea momentului, in mare, in abisul ei, in toata profunzimea si splendoarea ei, contopindu-se cu valurile si ascultand poezia dulce a sufletelor lor.

Au pasit cu calm si gratie in apa albastra, cu valuri mici, line si mangaietoare si in linistea absoluta a momentului, cu grija si delicatete, inmuindu-si pe rand, intai gleznele, apoi genunchii, apoi abdomenul si lasand valurile line sa-i dezmierde intru-n duet perfect armonizat, celest, s-au lasat purtati de ganduri si sentimente, atat de profunde, pure, albe, incat pana si marea le zambea ingaduitoare, oferindu-le tacit incuviintarea ei.

In apa limpede si atat de primitoare, pe un fundal muzical al pescarusilor care bucurosi le cantau imnul fericirii, tinerii si-au impreunat sufletele si ochi in ochi, nepierzand nicio clipa din viata celuilalt, cu trupurile strans lipite unul de celalat, transmitandu-si in ritm de dans bataile inimilor lor, au inceput cu delicatetea florilor si cu multa, multa sensibilitate, sarutul fericirii, in timp ce valurile line ii ocoleau cu grija, sa nu-i deranjeze din acest moment magic si infinit.

Imbratisati in leaganul albastru al marii si cu buzele umede si sarate, sub soarele rosu arzator, au petrecut cele mai patrunzatoare momente ale tuturor iubirilor de pe pamant si nu numai, convinsi fiind de imensitatea trairilor lor si de destinul mirobolant pe care il traiu.

Cu suflarile contopite si impletite, cu emotia de nestavilit a marilor si aleselor trairi inaltatore, sub privirele sirenelor marii, ei au continuat sarutul lor ani, zeci de ani, ascultandu-si vocile interioare care le sopteau la infinit, te iubesc.

Apoi au iesit pe plaja aurie unde el a adunat scoicile sidefate si peste masura de emotionat, le-a impletit cu firul vietii lui si i le-a oferit fetei, punadu-i-le cu gratie si delicatete la gatul ei iar scoicile vietii lui la gatul ei, straluceau mai mult decat orice nestemata, incalzindu-i trupul, gatul, inima.

Drept raspuns nevorbit, ea l-a luat de mana si cu zambetul ei atat de cunoscut lui, l-a condus prin padurea de leandri, rosii, albi si roz si alegand cu grija potecile numai de ei stiute, au descoperit tainicul castel al iubirilor eterne, castel pe care nu-l pot gasi decat cei cu suflete pereche, castel pe care ce-i ce au auzit de el, il cauta toata viata lor.

Acolo la marginea plajei aurii, inainte sa patrunda amandoi in castelul fericirii, au poposit pe iarba argintie sub un leandru alb si zvelt care-si unduia ramurile si florile dupa bataile inimilor lor si acolo, in acel paradis al pamantenilor, de nimeni stiut si de nimeni gasit, ei si-au spus prin limbajul trupului, tot ce luna si stelele ar fi vrut sa le spuna, tot ce vantul si pasarile stiau despre dragostea adevarata si tot ce marea, padurile si animalele le-au transmis celor doi tineri bincuvantati si fericiti, ca nimeni altii pe pamant.

Piaţeta - Cap.10.

PIAŢETA

Cap.10.

Periplul misterios, ascuns tainic in lumea roz a viselor si a dorintelor, s-a desavarsit in toata splendoarea lui chiar din prima zi in care, coborand tinandu-se de mana din trenul destinului si ajungand condusi de soarta in camaruta lor din piateta, au pasit amandoi sfiosi in luminisul amplu al dorurilor nemuritoare, pe iarba virgina, verde si unduitoare, primenita cochet pentru vizita celor doi, iarba care le adunase grijulie toate florile pamantului, intinzandu-le apoi in liniste in calea lor.

Plutind pe aripile intinse ale dragostei, ei au patruns prin multitudinea de flori colorate si cu mare serenitate, cu trupurile mladuindu-se prin iarba verde care se desfacea in fata lor precum portile raiului in fata oamenilor buni, au inaintat pas cu pas catre izvorul de apa vie si cristalina, ea udandu-si incet fata, ochii, buzele, fruntea, cu acea apa a minunilor, in acordurile magice ale pasarilor padurii care se adunasera in cerc in jurul lor, alcatuind o coroana cereasca, divina, numai pentru ei doi.

El la randu-i s-a aplecat sa bea din acea apa rece a vietii si a eternitatii si lund-o de mana pe fata, cu ochii patrunsi de albastrul deschis al cerului ei, s-au indreptat lent, foarte lent, vrand parca a opreasca clipa si clipa aceea sa devina viata toata, pasind inspre paraul serpuitor, cu pietre albe si netezite de mangaierea vesnica a apei.

Ea purta o rochie lunga alba, de borangic si cu picioarele goale, ocolind cu grija pietrele, a intrat in apa de cristal razand, fluturandu-si parul inspre baiat si cu rochia muiata pana la genunchi, l-a invitat din ochi sa i se alature.

Au mers amandoi agale prin apa de cristal fara sa spuna nimic, tacerea fiind cea care le alcatuia cuvintele preferate, ea fiind aceea care le spunea unul altuia tot ce aveau sa-si spuna si tot ce simteau unul pentru celalalt.

Apoi, tot in tacere si cu ochii stralucind stelar, cu zambetele surde, mute, cu trupurile valsand dupa ritmul inimi, au iesit din apa vietii si s-au alungit pe iarba verde, aceeasi iarba numai a lor, stand ochi in ochi si mana in mana, soptindu-si si sorbindu-si unul altuia existentele. 

In lumina confuza a asfintitului, sub ploaia de fluturi colorati si sub mirajul freamatului vantului printre frunzele verzi ale copacilor, prin inimile celor doi dansau fiori de dor si bucurie iar cerul se lasase usor spre ei, cu incetinitorul, sa nu-i deranjeze si stand culcati pe spate, fara o vorba, doar cu soaptele tremurande ale gandurilor lor, au adormit imbratisati, el simtindu-i ei parul moale iar ea simtindu-i lui, ritmul tumultos al inimii.